Ana Blandiana

Iglesias cerradas

Iglesias cerradas     




Iglesias cerradas 
Como casas cuyos propietarios se han marchado 
Sin decir por cuanto tiempo, 
Y sin dejar dirección. 
Alrededor de la ciudad, 
Dan vueltas tranvías y bicicletas, 
Bocinas, reclamos, 
Los habitantes apresurados 
Venden y compran, venden y compran, 
Comen de pie, 
Y, de vez en cuando, cansados, 
Se sientan a tomar café 
En una terraza 
Próxima a una catedral del siglo XI, 
A la que miran sin ver, 
Puesto que hablan por teléfono
Y no preguntan
Quién es aquel que ha vivido…
Alguna vez en
Una casa tan grande.


La espera




La luz casi verde del aire,
Que se vuelve negra cuando llega a ser cielo,
Las tejas mojadas
Y las hojas alargadas por las gotas de agua –
Cierto estado de espera,
Desprovisto de incertidumbre,
Como el intervalo entre el fulgor del relámpago
Y el trueno.
Un violento presentimiento sin sujeto
Por el que las golondrinas
Trazan inquietas volutas.



La patria del desasosiego




Esta es la patria del desasosiego
A punto de cambiar de opinión
De un momento a otro
Y, no obstante, sin renunciar a esperar algo indefinido.
Esta es mi patria,
Entre estas paredes
A unos metros los unos de los otros
Y ni siquiera en el espacio completo entre ellos,
Sólo en la mesa con papel y lápices
Dispuestos a moverse solos y a empezar a escribir,
Esqueletos animados bruscamente por unas plumas más antiguas,
Sin usar desde hace mucho tiempo, con la pasta seca,
Que se deslizan frenéticamente sobre el papel
Sin dejar ninguna huella…
Esta es la patria del desasosiego:
¿Conseguiré alguna vez
Descifrar las huellas que no se ven,
Pero que sé que existen y esperan
Que las pase a limpio
En mi patria A4?



Biserici închise




Biserici închise
Ca nişte case cu proprietarul plecat
Fără să spună pe cât timp,
Fără să lase adresa.
În jurul lor oraşul
Roteşte tramvaie şi biciclete,
Claxoane, reclame,
Locuitorii grăbiţi
Vând şi cumpără, vând şi cumpără,
Mănâncă în mers
Şi, din când în când, obosiţi,
Se opresc să bea o cafea
La o măsuţă pe trotuarul
De lângă o catedrală din secolul XI,
Pe care o privesc fără să o vadă,
Pentru că vorbesc la telefon
Şi fără să se întrebe
Cine este cel ce a locuit cândva
Într-o casă atât de mare.



Aşteptare




Lumina aproape verde a aerului
Care se face negru când devine cer,
Olanele ude
Şi frunzele prelungite de picuri –
O anumită stare de aşteptare,
Lipsită de îndoială,
Ca între strălucirea fulgerului
Şi tunetul lui.
O violentă presimţire fără subiect
Prin care rândunelele
Fac îngrijorate volute.



Patria neliniştii




Aici este patria neliniştii,
Gata să se răzgândească
Din clipă în clipă
Şi, totuşi, nerenunţând să aştepte
Ceva nedefinit.
Aici este patria,
Între pereţii aceştia
La câţiva metri unul de altul,
Şi nici măcar în spaţiul întreg dintre ei,
Ci doar pe masa cu hârtii şi creioane
Gata să se ridice singure şi să scrie,
Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi
Nefolosite de mult, cu pasta uscată,
Lunecând pe hârtie frenetic
Fără să lase vreo urmă...
Aici este patria neliniştii:
Voi reuşi vreodată
Să descifrez urmele care nu se văd,
Dar eu ştiu că există şi aşteaptă
Să le trec pe curat
În patria mea A4 ?




ANA BLANDIANA (1942, Timisoara, Rumania)
Traducción: Viorica Patea
Enlaces: Letras Libres | Revista Altazor | Zenda Libros
Imagen: World Literature Today

0 Comentarios